Lecții pe care le-am învățat despre relații de la cuplurile cu care lucrez
Perspectiva terapeutului de cuplu Imago
Mi-am început formarea ca terapeut de cuplu în terapia relațională Imago în 2018. De atunci, am trecut prin mai multe trepte de formare, muuuulte cursuri avansate pentru explorarea în profunzime a poveștii personale, multe momente de introspecție, recunoștință și apreciere pentru metoda de lucru Imago. Dar pentru că îmi ia o viață întreagă să devin terapeut Imago pentru că întotdeauna mai este ceva de descoperit și de înțeles, adevărata mea călătorie Imago a început când mi-am dat voie să fac pașii grei dar necesari pentru a avea grijă de spațiul relației din propriul cuplu.
Ne naștem în relații, suntem răniți în relații, și tot în relații găsim vindecare (Harville Hendrix, co-fondatorul terapiei relaționale Imago alături de Hellen LaKelly Hunt) e un crez care mi-a ghidat munca în cabinet. Inevitabil, dificultățile clienților din terapia individuală aveau legătură tot cu dinamicile lor relaționale. Tocmai de aceea, în ultimii 2 ani am decis să lucrez exclusiv cu cuplurile în terapie. Pe lângă propria-mi călătorie Imago în cuplu, munca de zi cu zi alături de cuplurile din cabinet îmi dă șansa să mă conectez cu atât de multe stări și trăiri, povești de viață, dureri și fericiri încât nu pot decât să mă simt profund recunoscătoare pentru acest dar primit. Azi vreau să împărtășesc câteva lecții pe care le-am învățat despre relații în munca cu cuplurile.
Toate dinamicile de cuplu au sens. TOATE!
Mi-a luat mult timp să înțeleg acest lucru. Gânduri precum cum pot fi acești doi oameni împreună?, ei nu văd că nu se potrivesc?, cum de rămâne în relație când el/ea face sau zice astfel de lucruri?! indicau, mai degrabă, propria mea imaturitate emoțională.
Așa că am început să mă antrenez să văd și dincolo de ce se vede cu ochiul liber. Teoria Imago spune că suntem atrași de cineva care are părțile noastre pierdute respectiv, partenerul nostru are acces la acele acțiuni, vorbe, reacții la care noi nu am avut acces/voie de-a lungul vieții. La început, acest lucru ne atrage la celălalt, ne și spunem: ce fain că el/ea poate să facă/zică/reacționeze cum eu nu aș avea curaj/nu mi-aș permite. Mai târziu în relație, exact această admirație pentru celălalt se transformă în sursă de conflict: nu pot să cred că gândești/spui/reacționezi în felul acesta! eu nu aș face niciodată cum faci tu! Desigur, reacțiile acestea prin care îl pedepsim pe celălalt ascund o frică profundă de deconectare - dacă tu ești diferit de mine prin felul în care te raportezi la lume și viață, atunci a cui rămân eu, cine are grijă de mine dacă suntem așa diferiți?
Așadar, în spatele oricărui cuplu a cărui dinamică pare de neînțeles, stă un mare potențial de compatibilitate pentru că fiecare poartă pentru celălalt părțile sale pierdute - tu duci acele părți pentru mine pe care eu încă nu mi le-am revendicat. Atâta timp cât nu lucrăm la integrarea acestor părți, ele vor fi sursă de conflict în cuplul nostru, cu ochiul liber vom părea un cuplu care nu are ce căuta împreună, când, de fapt, primim o invitație înspre creștere și dezvoltare împreună.
Relațiile nu sunt bune sau rele
Suntem atât de tentați să (ne) judecăm relațiile în acest alb și negru, bune sau rele. Însă e o perspectivă limitată. Relațiile doar ne oferă spațiul necesar pentru a putea crește și dezvolta. Avem nevoie de acest context relațional pentru că suntem oglindă unul pentru celălalt. În dinamică putem să vedem părți din noi pe care altfel nu le-am vedea pentru că nu ar avea contextul potrivit pentru a ieși la suprafață. Iar când părți ascunse din noi ies la suprafață, bine ar fi să fim deschiși și curioși înspre ele și să nu mergem cu judecată. Dacă ne blocăm în această etichetare de bune sau rele pierdem accesul la o lecție mai profundă despre noi.
Nu suntem compatibili din start, devenim compatibili
În relația de cuplu suntem atrași de familiaritatea trăsăturilor îngrijitorilor din propria poveste de viață pe care o regăsim și în partener dar și de faptul că intuim că partenerul ne poate oferi ceea ce nu am putut primi de la îngrijitorii noștri. Când radarul nostru interior bifează familiaritatea, ne simțim în siguranță și ne putem surprinde spunându-ne ce fain că gândim și simțim la fel, înseamnă că suntem compatibili. Și are sens acest gând, nevoia de siguranță este una dintre nevoile noastre fundamentale. Dar ce ne facem când observăm diferențele dintre noi? Suntem mult mai tentați să stabilim pe repede-nainte că nu avem ce căuta împreună, suntem prea diferiți, suntem incompatibili. Astfel, cădem în capcana în care credem că siguranța o putem resimți doar dacă suntem asemănători. De fapt, adevărata siguranță în relații nu e doar când putem să facem loc diferențelor dintre noi, ci mai ales când le putem și onora și sărbători. Și asta e o muncă de o viață întreagă să devenim compatibili.
Suntem mai absorbiți de propriile mecanisme de apărare decât am crede
Noi toți tânjim după siguranță și conectare. De-a lungul dezvoltării noastre, de câte ori nu ne-am simțit atât de conectați și în siguranță cum am fi avut nevoie, am dezvoltat mecanisme de apărare față de acestă durere, dezvoltând diverse reacții emoționale și tipare de gândire și acțiune. Mai mult, în timp, începem să ne descriem prin filtrul acestor mecanisme - așa sunt eu, mai timid/ă; așa sunt eu, mai coleric/ă; așa sunt eu, suport/nu suport să…; așa sunt eu, eu cred doar că/în….
Ani mai târziu, când intrăm în relația de cuplu și cade vălul de îndrăgostire, începem să realizăm că multe din sursele noastre de conflict derivă din faptul că fiecare dintre noi ține cu dinții de propriul mecanism de apărare. Acest lucru duce la deconectare pentru că fiecare e speriat de faptul că trebuie să înceapă să reacționeze în moduri noi și diferite ca până acum. În fond, acesta e și motivul nespus a multor relații care se rup - mă tem așa de tare că în relație cu tine va trebui să explorez și alte moduri de a funcționa care să nu mă servească doar pe mine, ci să servească relația, încât mai bine mă opresc aici.
De fapt, cuplurile nu au probleme de comunicare
Desigur, cel mai întâlnit motiv pentru care cuplurile ajung la terapie e pentru că acuză probleme de comunicare - dacă am învăța să comunicăm mai eficient, am putea să funcționam mai bine în relație și am putea să ne înțelegem mai bine, spun deseori cuplurile cu care lucrez. În acel moment, mai în glumă-mai în serios, le spun - dar pare că ați comunicat destul de bine încât ați reușit să ajungeți amândoi aici azi; vă propun să ne uităm mai în profunzime la această problemă de comunicare.
De fapt, cuplurile nu au o problemă de comunicare. Cuplurile au dificultăți în a integra diferențele dintre ei în timp ce păstrează spațiul de siguranță. Cuplurile au dificultăți în a se vedea unul pe celălalt fără să se sperie că sunt diferiți. Cuplurile au dificultăți în a face singuri munca de creștere și dezvoltare a relației. Si toate aceste dificultăți au sens pentru că de multe ori cuplurilor le este greu și să comunice cu voce tare despre cu ce le e cu adevărat greu în relație. Astfel ajung cuplurile să creadă că au probleme de comunicare.
Mă simt tare norocoasă că pot însoți atâtea cupluri în călătoria lor. Desigur, lecțiile sunt mult mai multe dar azi am decupat câteva care sunt relevante pentru mine și propria mea creștere emoțională în cuplu. Sper să te inspire citind.
Așadar, aprecierea mea merge către toate cuplurile, indiferent de etapa de relație în care se află. Fiecare cuplu are sens, în spatele fiecărei reacții e un înțeles mai profund, iar în spatele fiecărui protest e o nevoie absolut firească de a ne simți doar conectați și în siguranță. Mulțumesc că pot fi martor la umanitatea din noi în fiecare zi.
Pe curând,
Andrada